Gabriel Garcia Marquez - Incredibila şi trista poveste a candidei Erendira şi a bunicii sale fără suflet

Gabriel Garcia Marquez (n1927) a fost un scriitor columbian. A primit premiul Nobel  pentru literatură în 1982.

Volumul conţine şapte povestiri printre care Înecatul cel mai frumos de pe lume în care nişte copii văd un promontoriu întunecat şi tainic înaintând în mare. La început şi-au închipuit că e un vas duşman, apoi, când au văzut că nu are vâsle şi nici catarge, au crezut că e o balenă. Când a ajuns la mal, i-au dat la o parte pătura de alge ce-l acoperea şi au descoperit că e un înecat.

S-au jucat toată după-amiaza cu el, îngropându-l în nisip şi dezgropându-l, până cineva i-a văzut şi a dus vestea, intrigând tot satul. Bărbaţii l-au purtat pe umeri până la cea mai apropiată casă. Era mai greu decât un mort obişnuit, aproape cât un cal, iar ei şi-au zis că stătuse prea mult în voia valurilor şi apa îi pătrunsese în oase. Când l-au întins pe pământ au observat că era mai lung decât orice om, şi au crezut că însuşirea de a creşte şi după moarte putea fi în firea unor înecaţi. De-abia încăpea în casă. Pielea îi era acoperită de o platoşă de peştişori şi mâl şi doar conturul mai dădea de bănuit că e leşul unei fiinţe omeneşti.

Era un mort de pe meleaguri străine. Femeile i-au desprins ciulinii din păr, i-au îndepărtat platoşa cu cuţitele de curăţat peşte. Pe măsură ce înaintau, îşi dădeau seama că ierburile ce-l acopereau proveneau din oceane străine. Avea îmbrăcămintea zdrenţuită de parcă ar fi plutit printre corali. După ce l-au spălat şi-au dat seama ce fel de bărbat era. Era cel mai înalt cel mai voinic dintre toţi bărbaţii pe care-i văzuseră vreodată, mult mai presus decât bărbaţii lor. Se minunau uitându-se la el, şi s-au gândit că îşi îndura moartea cu trufie. Au hotărât atunci să-i facă pantaloni de pânză albă de corabie şi cămaşă dintr-un voal de mireasă pentru a-şi purta în continuare moartea cu demnitate. Cele mai mari paturi erau prea mici pentru el, hainele celor mai înalţi bărbaţi nu i se potriveau, nici pantofii celui cu piciorul cel mai mare.

Femeile îl priveau câteodată cum stătea întins pe podea. Una câte una au început să plângă şi să-l compare cu bărbaţii lor, să strige: Lăudat fie domnul, e al nostru. Se gândeau că avea atâta putere, încât ar fi scos peştii din mare doar strigându-i pe nume şi că ei sunt cele mai infime fiinţe de pe pământ pe lângă el.

I-au pus numele Esteban. I-au făcut funeraliile cele mai fastuoase ce se puteau imagina pentru un înecat al nimănui. I-au adus un tată şi o mamă din cei mai destoinici, şi unchi şi veri şi mătuşi şi tot satul s-a înrudit prin intermediul lui. L-au aruncat în mare, şi parcă în nicio noapte Marea Caraibilor nu a fost mai agitată, vântul nu a suflat mai puternic decât atunci.

În altă povestire Pelayo se trezeşte într-o dimineaţă ploioasă din cauza plânsetelor copilului, străbate curtea inundată pentru a arunca crabii omorâţi în mare. Lumina era atât de molcomă atât de incertă încât el nu a putut desluşi ce se mişca în spatele curţii. Se apropie foarte mult pentru a-şi da seama. Era un bărbat bătrân cu înfăţişare de negustor de vechituri, tolănit pe burtă în noroi străduindu-se să se ridice nereuşind, din cauza aripilor sale uriaşe. Îi mai rămăseseră doar câteva smocuri de păr pe ţeastă, câţiva dinţi în gură. Pelayo se uită cu o uimire mută la trupul căzut. Apoi chemă o vecină atotștiutoare care-i spuse:
E un înger precis că venea după copil dar bietul e atât de bătrân, încât l-a doborât ploaia.

Pelayo l-a scos târâş din mocirlă şi l-a dus în ţarcul găinilor. Din cauza murdăriei, a ajuns treptat să semene cu o găină. Avea aripile pline de găinaţ.

Au venit curioşi până şi din Martinica. Părintele Gonzaga l-a considerat un impostor sau un trimis al diavolului. Oamenii aruncau cu pietre în el pentru a-l determina să se ridice din noroi. O dată au reuşit să-l enerveze, când i-au ars o aripă cu un fier înroşit. Îngerul a tresărit şi a spus o înjurătură în limba lui.

Singura lui virtute supranaturală părea să fie răbdarea.

Când încercă să-şi ia zborul, făcu o brazdă de plug cu ghearele printre zarzavaturi şi era gata să dărâme şopronul cu zbaterile vrednice de dispreţ ale aripilor lui. Dar se înălţă, fâlfâind din aripile murdare de găinaţ până deveni un punct în zare, deasupra mării.